Când am început să lucrez la calculator, undeva, pe la începutul invaziei tehnologice, am simţit, m-am minunat şi am aprobat şi eu, ca mai toată lumea, că, într-adevăr, maşinăria asta e viitorul. Pentru că m-a fascinat prin modul în care se simplificau lucrurile dacă optai să-l foloseşti şi prin faptul că reuşeai, în mod miraculos, să salvezi atâta timp pe care puteai să-l investeşti cu uşurinţă, apoi, în altceva.

Ulterior, când bugetul familiei mi-a permis şi-o conexiune la internet, convinsă de utilitatea lui, am început să-l folosesc din ce în ce mai des. Şi-am început, apoi, din dorinţa de-a cunoaşte mai mult, să mă prostesc şi eu pocind limba română cu o fascinaţie ieşită din comun, tipic adolescentină, scriind “ca pe net” şi tastând entuziasmată sute de replici cu “k” în loc de “ok” ori “ca”, folosind “tz” în loc de “ţ” ori, simplu, “t” şi “sh” în loc de “ş” ori “s”. Apoi, la recomandarea colegilor de breaslă, am descoperit faimosul hi5 pe care mi-am făcut cont şi, nu-mi mai amintesc din ce motiv, am început să dau şi să primesc în neştire tot soiul de comentarii, încercând cu orice preţ să adun un număr cât mai mare…

La ce mi-or fi folosit, nu ştiu (deşi, dacă mă gândesc mai bine pot să afirm cu tărie că la nimic… :D), dar ţin minte că eram foarte, dar foarte entuziasmată de el (că, dintre toate site-urile pe care-mi creasem câte un alter-ego de ăsta, hi5-ul era cel pe care-l foloseam cel mai des), până când, într-o zi, supărată tare pe viaţa de pe acolo, mi-am şters toţi cei 800 şi ceva de “prieteni” din listă şi-am dat câţiva “clici” consistenţi ca să şterg toate comentariile alea ca, la final, să anulez şi minunăţia aia de cont despre care mi s-a spus, bineînţeles, că, prin bunăvoinţa şi generozitatea creatorilor, o pot reactiva dacă mă răzgândesc, cumva, între timp.

Mai recent, când am început să activez pe blog, obişnuiam să scriu întâi pe mii de ciorne, pe care le mâzgâleam până la refuz, încercând să dibuiesc câte o frază pe placul meu. Iar la final, când textul meu căpăta o formă, o culoare şi câteva idei transpuse cu sudoare în cuvinte, îl transcriam pe platforma cu pricina şi-l publicam, simplu şi frumos. Acum, de ceva vreme, dintr-un soi de pornire eco, nu mai stric hârtia, deşi prefer de o mie de ori să scriu de mână, pentru că-mi place la nebunie. Şi mâzgâlesc în voie documentele word care, ascultătoare, mă lasă să şterg, să adaug, să înlocuiesc, să colorez, să aşez… Pentru că e, ce-i drept, mai simplu, mau uşor şi mai comod. Dar asta înseamnă, totuşi, să mai petrec ceva timp în faţa monitorului redactând una, alta.

Folosesc, astăzi, Facebook. Mult Facebook, pentru că-i util şi distractiv, iar cont de Twitter n-am curaj să-mi fac. Şi, în afară de diverse articole de pe bloguri pe care le citesc cu interes, mai pierd vremea şi pe YouTube, pentru că poţi găsi cu uşurinţă o grămadă de chestii interesante. Iar în afară de ascultat muzică, urmăresc, din când în când, şi câte-un film.

Problema asta cu timpul petrecut la calculator nu mă deranjează în mod deosebit, dar îmi dau seama că alunecăm uşor, în general, în extrema cealaltă. Cel puţin, în ceea ce mă priveşte, când mă gândesc la trecut, îmi dau seama cât timp am pierdut fără nici un folos pe tot soiul de site-uri. Pentru că, dacă la început lumea se îngrămădea să folosească internetul pentru că era şi este util, având menirea să simplifice munca istovitoare şi mâncătoare de timp a unora, acum, pare-se, ne mănâncă el, lacom, timpul.

Am văzut un filmuleţ pe YouTube zilele astea care cuprindea nişte statistici înfiorătoare care se referă la oameni şi câteva predicţii despre cum vor evolua lucrurile în următorii câţiva ani. Şi m-am speriat văzând cam cât timp (mult!) petrec, în medie, oamenii verificându-şi e-mail-urile, ţinând cont că, aproximativ 70% ziceau ei, sunt spam-uri.

Dacă e să raportez situaţia asta la mine şi la oamenii pe care îi cunosc, mie nu mi se pare totul atât de grav. Pentru că, din câte ştiu eu, nu e nimeni prin preajmă care să fie un dependent veritabil de computer care să nu se poată dezlipi defel de maşinăria-i preţioasă. Dar, chiar şi aşa, îi compătimesc, sincer, pe oamenii de prin alte ţări despre care se vorbeşte la ştiri şi ale căror poveşti sunt, parcă, rupte dintr-o altă realitate. Sunt acei nefericiţi, dacă pot să le zic aşa, care îşi dedică, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, zile întregi maşinăriei, alegând să-şi creeze o viaţă virtuală în loc să-şi trăiască propria viaţă. (Spre exemplu, auzisem despre o familie din Japonia, cred, care a fost arestată pentru că, în timp ce membrii îşi petreceau mai toată ziua îngrijind un bebe virtual şi asigurându-i tot confortul disponibil într-un internet cafe, copilul lor real şi viu a murit de foame, acasă.)

E tristă şi tragică situaţia lor. Şi, tocmai de aceea, cred e bine să fim precauţi şi să nu facem abuz, pentru că, până la urmă, noi folosim calculatorul cu toate facilităţile-i aferente ca să ne ajute, fiind în orice clipă superiori lui, şi ar trebui să nu îl lăsăm cu orice preţ să ne domine. Iar asta îmi aminteşte mereu că, în ciuda tendinţei foarte la modă de a exagera şi de a oferi imagini grandioase despre orice, oricând, oricum, trebuie să avem în permanenţă simţul măsurii în tot ceea ce (ne propunem să) facem.

O depresie de-o iarnă

"Un bilet cu două capete, vă rog!"

Oamenii în care ne încredem

Când pisica nu-i acasă...