Stipulat: acest articol vine doar ca explicaţie la întrebările survenite în urma situaţiei date. Nu doresc să creez idei concretizate în replici de genul „şi ce te plângi? Nu eşti singurul în situaţia asta”. Sunt conştient că sunt persoane care o duc şi mai rău dar nu spun nimic.

O dată cu apropierea datei de 1 octombrie se conturează tot mai mult şi mai clar faptul că anul ăsta subsemnatul stă pe margine când vine vorba de studii universitare. La fel ca majoritatea elevilor (şi mai apoi studenţilor), până acum am depins din punct de vedere financiar de părinţi. Cel puţin când a fost vorba de cheltuieli educative (cheltuieli pe care eu personal prefer să le numesc investiţii). Încă depind de aceleaşi persoane. Şi care e diferenţa anul acesta faţă de ultimii treisprezece care au trecut, mai greu sau mai uşor, din viaţa mea?
Sunt multe răspunsuri şi la întrebarea asta. Principalul este lipsa banilor. Ştiu, e criză. Banii sunt o problemă la orice cetăţean cinstit şi care a muncit o viaţă să-ţi împlinească unele vise. Şi în aste vremuri când un tată de student nu poate câştiga bani pentru a-şi întreţine fiul pentru că este prea bătrân ca să îl mai angajeze cineva dar prea tânăr ca să iasă la pensie (cine o fi ridicat vârsta de pensionare vrând să vadă oamenii morţi pe linia de producţie?), când soţia acestuia nu ia o pensie medicală pentru că medicii care ar trebui să se ocupe de asta vor să vadă întâi plicul alb burduşit cu bani, cei ce ne conduc cheltuiesc banii publici – munciţi de cetăţeni oneşti care îşi plătesc dările – pe luxuri la care aceiaşi cetăţeni nu îşi permit măcar să viseze – sunt prea ocupaţi noaptea să se gândească la ce vor pune pe masă în ziua ce urmează.
Acum că am spus cum stă treaba cu părinţii mei probabil se vor găsi persoane care să mă întrebe: da tu de ce nu munceşti? :)) La întrebarea asta pot răspunde sute, dacă nu chiar mii de şomeri, cu o altă întrebare: unde? Condiţiile puse de angajatori pun în dilemă până şi pe absolvenţii celor mai bune universităţi. Ce şansă are un absolvent de liceu (ca să nu pun la socoteală anul de facultate care a trecut şi care este aproape pierdut)? Poate eventual vânzător la marketul din colţ, pe un salariu de cinci – şase sute de lei pe lună. Cred că ştie tot românul ce procent din cheltuielile curente îl acoperă suma asta. Ups, stai aşa. Care market din colţ? La ţară, locurile de muncă libere sunt libere pentru că ori se plătesc cu prea puţini bani, ori au un program de lucru supraomenesc, ori, de ce nu, chiar amândouă.

Şi în cazul ăsta ce rămâne de făcut? Să îi înjurăm pe cei de la conducere? De parcă asta ar înrozi situaţia. Să ne rugăm la Cel de Sus să ne arunce câte un sac cu bani? :)). Cine îşi mai permite să se roage? O lumânare costă mai mult decât o pâine… şi oricum, până la Dumnezeu ne mănâncă sfinţii, în cazul nostru şi între aceştia din urmă şi noi intervin factori de deviere a rugăciunilor. Să dăm în cap bogătaşilor ca să devenim la rândul nostru bogătaşi. Nu… Poliţia e vigilentă la chestii d-astea. Să ne grăbim sfârşitul? Nu, asta e cea mai tâmpită încercare de rezolvare a lucrurilor. Să îl aşteptăm cuminţi şi resemnaţi pe cel firesc? cine ştie? Şi… până când?

Până la alte veşti, vă îmbrăţişează cu drag şi căldură viitorul mare PR-ist (aşa cum mă descria cândva Oana Brătilă)

Lucian M.M. aka LucicX

azi am fost la #smsiasi

să ne mândrim

Romanul fără nevoie de nume (sau “copilul” f...

si a trecut...