După cum spuneam, sunt adept al lucrurilor spuse pe nume. Al punctelor puse pe j. La naiba! Ştiu că aberez. Şi că mulţi nu or să fie de acord cu mine. dar…

Singurul animal pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu limbajul articulat este omul. De ce nu profităm de acest lucru? Sunt mii de situaţii în faţa cărora suntem puşi de-a lungul vieţii şi noi trecem peste. De ce? Nu avem curaj? Ne e frică? De ce ne-ar fi? Luăm un exemplu fictiv: am curaj să îi spun şoferului care era să dea peste mine pe trecerea de pietoni “Iei muie, aurolacule, că-s pe trecere! Chiorul lu’ mă-ta” dar nu am curaj să îi spun fetei pe care o plac şi care este singură “ştii, singurătatea asta ne afectează pe amândoi. Înţeleg că tocmai ai ieşit dintr-o relaţie dar poţi încerca să dai curs unei alteia fără ezitări”. Şi exemplele pot continua.

Ne mulţumim deseori cu limbajul nonverbal, limbaj care a stat la baza multor publicaţii. Iar, de ce? Ne e mai uşor să citim n-şpe mii de cărţi legate de interpretarea mişcarilor mâinilor interlocutorlui decât ascultarea unei fraze articulate? Înţeleg că sunt domenii în care nu poţi spune lucrurilor pe nume, dar în personal aceste lucruri ar  trebui să stea la polul opus. Persoanele care mă cunosc ştiu că sunt genul de om care are întotdeauna de adăugat acel punct pe j. Atât timp când mi se îndeplineşte pretenţia ca interlocutorul meu să facă acelaşi lucru. Am dat de înţeles o intenţie, persoana din faţa mea trebuie să spună (măcar prin comportament) un “da” sau un “nu” astfel dându-mi posibilitatea ca eu să avansez (stagnez sau regresez) în stadiul relaţiei (indiferent de ce ordin ar fi aceasta).

Deci să nu vă surprindă când o să vă spun că nu îmi place un anumit lucru la voi/camera voastră/colegii voştri. Ăsta sunt eu. Şi cred că aşa ar trebui să fim cu toţii.

sexy vs frumos

Campanie

cu intarziere: am fost Moş Crăciun

să interzicem celularele în școli, zic!