Oamenii în care ne încredem
Unul dintre defectele mele e acela că am prea multă încredere în oameni, uneori. Pentru că, fără să vreau, fără să pot altfel, consider că orice persoană merită măcar o şansă în materie de confesiuni, mărturisiri şi treburi care necesită o atenţie sporită şi-o discreţie pe măsură. Până la proba contrarie.
În consecinţă, şi recunosc asta fără prea multă mândrie în glas, am fost dezamăgită de foarte multe ori. Pentru că oamenii pe care eu i-am ales să-mi fie părtaşi de suferinţă şi gând nu au catadicsit să-mi respecte mărturisirile, şi, de multe ori, au ales să le împartă cu tot felul de minţi înguste, după ce le-au prelucrat şi “ajustat” pe ici, pe colo, ca şi cum ar fi fost ale lor şi doar ale lor. Şi, de aici, s-a întâmplat să se işte câte un cârd încăpăţânat şi nesfârşit de discuţii ca o furtună zbuciumată care se stinge greu, în ciuda tuturor eforturilor mele neobosite de-a lămuri şi de-a clarirfica lucruri şi cuvinte cu zeci de mii de înţelesuri. Pentru că, într-adevăr, discreţia îl înnobilează pe om, dar nici bârfa n-a ucis, până acum, pe nimeni…
Prin urmare, mai toate experienţele de acest fel de până acum m-au făcut să pun sub semnul îndoielii vorbe şi gesturi ale unor oameni pe care mi-a fost dar să-i cunosc ulterior. Şi-am început să mă tem să mă mai deschid cu acelaşi entuziasm de până acum şi să gândesc nu o dată, nu de două, ci de cel puţin cinci ori înainte de a deschide gura. Pentru că mă tem şi pentru că nu vreau, dincolo de toate, să stric relaţii şi prietenii, ca-n vremi demult apuse, cu oameni pe care îi respect, îi apreciez şi-i admir pentru multe lucruri, în afară de discreţie, care îi caracterizează.
Astfel, am ajuns să cred că, până la urmă, încrederea e un lucru relativ şi foarte, dar foarte parşiv. Pentru că oamenii în care te încrezi te pot dezamăgi într-o clipită, spulberându-ţi fără milă iluzia siguranţei. Pentru că te face să depinzi de cei în faţa cărora ţi-ai deschis palma sufletului. Pentru că e responsabilă pentru fiecare lacrimă şi fiecare moment în care ai roşit din cauza indiscreţiei şi-a nepăsării altora. Pentru că cei mai mulţi dintre oamenii în care ne încredem ne vor dezamăgi profund măcar odată.
Mai recomand şi:
Etichete: bârfă, discre?ie, încredere, oameni, secret
Scris în categoria Coffee posts | 11 Comentarii »
Eu nu am incredere in nimeni altcineva decat parinti si iubita. :) Atat.
Mă bucur că ai avut curajul să mărturiseşti deschis aici că ai încredere în părinţii tăi, pentru că eu am auzit destui oameni care au ales să-i privezepe ai lor de confesiunile, şi temerile, şi zbuciumul lor lăuntric, gândind naiv şi alegând să trăiască cu impresia că mama şi tata le vor rău (ceea ce e, pentru mine, foarte greşit; şi eu susţin că părinţii au fostm sunt şi vor fi mereu cei mai buni prieteni ai copiilor lor, indiferent de ce va urma). Totuşi te-aş întreba de ce doar ei, iubita şi-atât? Nimeni altcineva nu s-a lipit de sufletul tău într-atât încât să-ţi câştige încrederea sau, pur şi simplu, ai fost dezamăgit de atâtea ori încât ai ales să nu-ţi (mai) împarţi dezvăluirile cu nimeni?
Nu e un defect, Alexandra ;) Cel putin asta cred eu ;)
Si eu am fost dezamagita…dar cu ocazia asta… am invatat ca trebuie sa fiu putin mai atenta ce spun si mai ales cui…:-?
Ma bucur ca exista…totusi, persoane in care pot avea incredere (foarte putine ce-i drept) si care ma (si) inteleg – conteaza mult… ;)
Defect, nedefect, “caracteristica” asta m-a blagoslovit cu destule momente de indignare şi tristeţe până la lacrimi (ca să nu spun mai dur depresie). Şi, în urma unei analize riguroase, când am observat în ce parte se înclină balanţa, am dat durerosul verdict şi-am fost convinsă că, pentru mine, ăsta da, e un defect.
Cred că toată lumea e dezamăgită într-un moment sau altul din viaţa sa. Dar e minunat să poţi să înveţi şi să aplici ceva din asta şi din orice eşec pe care ţi-l serveşte viaţa.
Mă bucur şi eu pentru tine şi sper din suflet să găseşti cât mai multe astfel de persoane care să nu te dezamăgească niciodată!
Orice om dezamageste ..si fiecare dintre noi am fost dezamagiti, la fel cum am si dezamagit. Ca nu am dezamagit in acelasi mod esta deja alta poveste.. Nu trebuie sa iti spui secretele tuturor …dar nici sa nu te increzi in nimeni. Un cerc de prieteni nu-l faci cu compasul, asa ca ai rabdare ..Pe parcurs iti dai seama de om si de ce se ascunde in el.
Eu cred că orice om îi dezamăgeşte doar pe cei cărora le pasă de el. Şi da, e adevărat, fiecare dezamăgeşte în felul său, cu modul şi tactica sa personală. Iar acum, ţinând cont de asta, unde tragi linie când vine vorba despre cât, cum, ce spui? Cu ce riglă măsori şi cum stabileşti o limită de “încredere moderată” pe care să o acorzi celui de lângă tine? Şi, mai ales, după cât timp poţi să faci asta, ca să-ţi fie bine, cald, pufos şi inima neapărat întreagă?
Nici eu nu prea am incredere in oricine…
ca sa ai incredere in oameni trebuie sa ai mai intai de toate incredere in tine insuti daca nu ai incredere in tine nu vei avea nici in oameni si nici ei in tine
Ecuaţia asta nu mi se pare prea corectă, pentru că bifez, şi bifez, şi iar bifez ce am din ce spui tu şi, la final, când trag linie şi-adun, împart, scad, aşez, rezultatul de acolo nu se prea potriveşte cu experienţele pe care le-am trăit eu. Aşa că dă-mi voie să mă îndoiesc că există o legătură atât de puternică între încrederea în sine şi încrederea pe care o acordăm celorlalţi. Totuşi să nu te superi pe mine. O fi adevărat ce spui tu acolo, nu neg, dar ştii cum se spune: “socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de-acasă”.
eu m-am lecuit,nu mai ofer aceasi cantitate de incredere in prima faza oricarei persoane,fara ai face o analiza si a fi supusa la anumite incercari directe sau indirecte pentru a sti daca pot avea incredere sau nu.Oricum din experienta am observat ca o persoana iti poate oferi incredere pe o anumita perioada de timp,dar sa iti tradeze increderea mai tarziu,deci trebuie sa fim foarte atenti !!
increderea se demonstreaza in timp nu doar prin niste simple cuvinte!