O zi frumoasă de primăvară. Ieşisem de la ore cu câteva ore mai devreme şi am ajuns în sat la oră în care alţii încă mai aveau de „îndurat chinurile şcolii”. Drumul meu din staţia de autobuz spre casă trecea prin poarta şcolii, blamată de către unii elevi şi apreciată de alţii. Ideea de al vizita pe profu’ meu preferat îmi surâdea şi am pus-o în aplicare fără să stau pe gânduri. Dar până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii. Ca o persoană umilă şi neînsemnată ce eram am preferat intrarea din spate, intrarea folosită de elevi, în locul intrării din faţă. De cum am fost văzut, foştii colegi de şcoală m-au luat în primire:

- Hopa! Ce onoare pe capul nostru să ne viziteze Marian! Mamă, mamă! Erau vreo doi băieţi, colegi de clasă de-ai Rebecăi. Şi cum, domnu’, treci pe la şcoală fără să intri şi pe la noi prin clasă?

- Nu prea mă gândeam să fac asta. De fapt, îl caut pe profu de geogra’.

Unul din ei, un oarecare John, a încercat să fie mai tupeist:

- Crezi că-i după tine? Pe prof îl găseşti până pe la ora 3 prin şcoală aşa că o să ne acorzi câteva minute, în clasă bineînţeles.

- Nu prea cred…

Nu am mai avut timp sau forţă să mă împotrivesc. Am fost luat aproape pe sus şi băgat în clasă în mai puţin de zece secunde. În timp ce mă chinuiam să scap profu’ trece pe lângă noi spunându-mi:

- Dar te respectă băieţii ăştia, nu glumă. Poate ai timp şi de mine azi?

- Nu ştiu, nu vă promit nimic. După cum puteţi vedea sunt puţin cam reţinut.

Înainte să fiu băgat pe uşa clasei a opta am apucat să văd unde intră. Toată lumea era bulversată de vijelioasa mea apariţie. Eram privit de cincisprezece statui. Dintr-o dată, înainte ca eu să realizez ce se petrece, dintre statuile încremenite, una s-a desprins adresându-mi nişte cuvinte care m-au lăsat perplex:

- Bă, nici aici nu am linişte? Nici aici nu mă laşi în pace?

Până să apuc să îi răspund, am văzut într-o fracţiune de secundă cum îşi întinde mâna dreaptă în spate probabil pentru a pregăti o lovitură. Anticipasem bine dar cu întârziere. Am simţit efectul upercutului ei (din fericire cu podul palmei peste nas) din plin. Am dus instinctiv mâna spre zona lovită şi căutând cea mai rapidă cale de scăpare. Intuiam că vor urma şi alte lovituri dacă îmi voi ţine fizicul acolo aşa că am plecat lăsând în urma mea o gaşcă de elevi cu rânjete pe bot. Însă în timp ce ieşeam ce cea mai mare viteză din clasă am observat-o pe Rebeca cum îşi ducea mâinile către gură într-un gest ce arăta că şi-a dat seama de gravitatea gestului pe care îl făcuse (mai târziu am aflat că i se făcuse frică să nu-mi fi spart ochelarii, o pereche destul de scumpă).

Încă ţinându-mă cu mâna de nas (chiar mă miram că nu reuşise să mi-l spargă, fusese totuşi o lovitură destul de puternică) am intrat în clasa în care, cu câteva minute înainte intrase persoana care mă putea scoate din încurcătură: profu.

- Bună ziua, mă scuzaţi că vă deranjez! Pot să asist şi eu la ora dumneavoastră?

Văzându-mă cu mâna la nas probabil a crezut că sunt în culmea veseliei, precum elevii de la clasa alăturată, şi a luat un aer serios silindu-mă să fac la fel. Abia după ce m-am aşezat în bancă şi mi-am descoperit nasul, a descoperit şi omul din faţa mea că, de fapt eu eram sursa râsetelor ce încă răzbăteau de pe hol prin uşă. Era evident, aveam un nas roşu aproape vânăt. În timp ce eu deveneam din ce în ce mai nervos, căutând căi de răzbunare, profu devenea din ce în ce mai vesel. La sfârşitul orei, după ce toți elevii părăsiseră încăperea, m-a întrebat ce s-a întâmplat, încă zâmbind. Nu ştiam ce găseşte aşa comic la un băiat care tocmai a încasat ce mai nasoală lovitură din viaţa lui, dar i-am răspuns după o aluzie destul de reuşită:

- Elevii ăştia… tare mult se mai iubesc şi tare multe mai îndură din cauza asta…

- Ce vreţi să spuneţi?

- Nimic. Mai bine spune-mi ce s-a întâmplat cu nasul tău? A degerat de la frigul de afară?

- Frig pe dracu’! Puneţi nişte întrebări de parcă nici măcar nu bănuiţi ce s-a întâmplat! Când o prind… o… o… o fac praf! O desfiinţez!

- Dar de ce, mă? Ţi-a lovit orgoliul?

- Orgoliu pe dracu’… doar nasul, că a învăţat-o mă-sa să lovească din fundul grădinii.

- Lasă că ştiu că nu-i vei face nimic.

- Ce vă face să credeţi asta? Adică mă loveşte în faţa unei clase întregi şi vă aşteptaţi să scape doar cu un obraz bătut de deget?

- Nu. Dar te cunosc destul de bine încât să ştiu că nu ai face rău nici unei fiinţe feminine, cu atât mai puţin ei, de care eşti îndrăgostit până peste cap.

- Ce? Eu, îndră… Da’ ce, se vede?

- Doar când eşti lângă ea. Sau când se vorbeşte de ea, sau când îi auzi numele… Hai să mergem. Las-o, că uiţi repede ce ţi-a făcut şi mâine întorci iar capul după ea. Mergi?

Înţelept ar fi fost să plec o dată cu domnul profesor care îmi vroia doar binele. Dar încăpăţânarea mea îşi făcea simţită prezenţa.

- Nu. Mă duc întâi până la toaletă. Nu mă aşteptaţi că vă prind din urmă.

- Bine, cum vrei.

Am mai rămas doar câteva clipe, atât cât să pot pleca din fără să vadă nimeni unde mă duc. Pentru a ajunge acasă trebuia să mă îndrept spre dreapta imediat ce ieşeam din curtea şcolii. Dar eu am mers în stânga, adică pe drumul pe care Rebeca mergea acasă. Plănuiam să mă „revanşez” faţă de ea, în momentul în care ieşea de la şcoală împreună cu colegele sale. Credeam că o palmă aplicată în faţa lor ar avea acelaşi efect pe care la avut lovitura ei asupra mea. Ieşeam cu orgoliul spălat. Dar puteam intra în alte belele. E cam ilegal să loveşti lumea în plină stradă. Şi pe deasupra aveam un prestigiu de băiat non-violent cu fetele („o fată nu se atinge cu o floare…”). Am hotărât să o las să treacă pe lângă mine, în timp ce intram într-un magazin. Însă nu prestigiul de băiat finuţ cu fetele m-a oprit să o pocnesc chiar în momentul acela. Era ceva mult mai puternic. O voce interioară parcă îmi spunea: nu fi fraier. nu merită să îţi consumi energia pocnind-o. Va veni vremea când se va căi pentru ce a făcut şi va vrea să-şi repare greşelile. De fapt conştiinţa îmi transmitea altceva. Asta era traducerea orgoliului meu din cauza căruia avusesem de suferit şi în trecut.

Ajuns acasă m-am închis în cameră, m-am întins în pat şi plângând, am început să lovesc perna care zăcea sub mine. Loveam cu inconştienţă şi fără să mă gândesc că loviturile mele puteau atrage atenţia. Dar m-am oprit abia în momentul în care mi-am dat seama care era sursa stării mele. Loviturile alea le aplicam pernei pentru a nu le aplica Rebecăi, şi când m-am gândit că ea ar fi trebuit să fie în locul pernei, care ajunsese o pernuţă mototolită, m-au luat dureri de inimă. Nu puteam suporta gândul că o fată, indiferent care ar fi ea, trebuie să sufere din cauza mea.

© 2010 LucicX Copierea strict interzisă!

Etichete: bataie, fosti colegi, iubire, Personale, profesorul de geogra, roman, scoala
Scris în categoria Personale | Nu sunt comentarii »